Actualitate Politica Stiri din Havirna 

Cum e posibil?! & Primejdia care ne paște

Este, din păcate, evident că propunerea partidului de guvernămînt pentru funcția de ministru al Educației este o rușine. E o probă de dispreț adînc pentru tot ce înseamnă cultură, școală, copii, tineri, universități, viitor. Și asta nu pentru că domnul Popa nu știe să pronunțe corect „ceilalți“ (deși…), ci pentru discursul său amuțitor de la audieri, pentru viziunea „excepțională“ pe care o are despre ce ar trebui să producă învățămîntul românesc, pentru soluțiile miraculoase, la îndemînă, propuse la problemele cu care se confruntă școala autohtonă. Să le rezumăm: plagiatele sînt fleacuri și, oricum, sînt scuzabile, fiindcă legea care le penalizează este imperfectă; învățămîntul românesc e bun, dar imaginea lui suferă din cauza cîrcotașilor care se leagă de cei care copiază în lucrările academice; părinții și elevii sînt stresați din cauza notelor, iar soluția ar fi ca notele să fie confidențiale; părinții săraci ar putea fi stimulați să își dea copiii la școală dacă li s-ar reduce din impozitele pe care le au de plătit (1800 de lei). Iar declarația dată presei de viitorul ministru al Educației, la finalul audierilor, va rămîne un citat de referință în istoria educației românești: „Eu sînt al XIII-lea ministru și sînt căsătorit pe data de 13. Sînt cu aceeași soție din 1989. Sper să fie cu noroc.“ O fi spus și Spiru Haret ceva de genul acesta, cu prilejul numirii sale în funcție?

Ce să mai comentezi? De unde să o iei și încotro s-o apuci cînd ai de-a face cu un asemenea personaj? Să îi șoptești că stresul părinților și al elevilor nu se rezolvă cu secretizarea notelor, ci cu programe școlare reformate, cu metode moderne de predare și cu structuri clare de examinare și de orientare profesională? Să îi dezvălui proaspătului ministru al Educației că un părinte sărac, care nu își trimite copilul la școală, nu are serviciu deloc, că deci impozitele pe care le datorează statului sînt ultima lui problemă și că, prin urmare, reducerea propusă ca soluție este inutilă? Să îi aduci aminte domnului Popa că unul dintre principalele motivele ale abandonului școlar este faptul că elevii trebuie să parcurgă kilometri în­tregi prin noroaie și frig și că nu au haine și rechizite? Că învățămîntul românesc nu mai reușește de ani buni să țină pasul cu cerințele pieței de muncă?

Cum spuneam, numirea domnului Valentin Popa în funcția de ministru al Educației este o rușine. Și dacă motivele de mai sus nu sînt suficiente, să mai amintim și că profesorul Mircea Dumitru, rector al Universității din București și membru corespondent al Academiei Române, și-a dat demisia din Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare. Iar profesorul Ioan Aurel Pop, rectorul Universității „Babeș-Bolyai“, a fost trecut fraudulos printre semnatarii petiției de susținere a noului ministru. (Apropo de susținătorii autentici ai domnului Popa, argumentul unuia dintre ei pentru semnarea petiției este stupefiant: „(…) am crezut că este normal să susținem un coleg de-al nostru pe care îl și cunoaștem.“)

De ani buni, felul în care sînt aleși, de către cei din PSD, miniștrii Educației (haotic, arbitrar, fără noimă și fără discernămînt) dă măsura prețului pe care acest partid îl pune pe educația românească. Să nu ne facem iluzii: nu există nici un program, nici o pregătire, nici o intenție de a reforma ceva în învățămînt. Numai cîrpeli, personaje de mîna a doua, figuri care abia pîlpîie în negura vremurilor. Lucrurile se vor schimba – poate – doar cînd vom auzi, în sfîrșit, vocea clară a dascălilor, a părinților, a elevilor și studenților, care să spună limpede ce fel de om poate înfăptui schimbările benefice de care școala are nevoie.

Noul ministru al Educației afirmă că ghilimelele pentru evidențierea unui fragment preluat dintr-un text al altuia nu sînt obligatorii. Că fiecare editură ar trebui să aibă regulile proprii de redactare – cum ar veni, limba română ar fi „pe persoană fizică sau juridică“, nu limbă națională. (La fel pare să creadă și domnul Călin Popescu Tăriceanu, care are impresia că limba română trebuie vorbită corect doar de profesorii de specialitate, ca și cum doar istoricii au datoria să știe că statul nostru se numește România, și doar geografii sînt obligați să știe unde este capitala. De altfel, după felul în care se exprimă, este evident că are aceste convingeri.) Propun, deci, revistei Dilema veche să renunțăm la semnul întrebării, la cel al exclamării și la alte ifose de punctuație și să imprime în paginile ei următorul text: îți vine să te crucești de felul în care își bate joc partidul majoritar de o întreagă națiune propunînd în fruntea Educației tot felul de agramați și inculți păi să nu ieși în stradă cu obidă și să nu strigi din toți rărunchii rușine să vă fie și să nu faci grevă în învățămînt și proteste în stradă cît e anul de lung.
Maria Iordănescu/Sursa/http://dilemaveche.ro„Sunt cu totul de acord că pacea, liniștea publică este o mare binefacere; cu toate acestea nu vreau să uit că datorită ordinii perfecte au ajuns toate popoarele la tiranie. (…) O națiune care nu cere guvernului ei decât menținerea ordinii [a păcii publice] este deja, în adâncul inimii, o sclavă.”

Alexis de Tocqueville

Alexis de Tocqueville vorbește la un moment dat de comportamentul viciat al celor care, cu gândul numai la treburile lor, întorc spatele treburilor publice. Iată magnificul pasaj:

„Când totalitatea cetățenilor nu vrea să se ocupe decât de treburile particulare, partidele (…) au toate șansele să devină stăpânele treburilor politice.

Putem vedea atunci adesea pe scena mare a lumii (…) o mulțime reprezentată de câțiva oameni. Aceștia vorbesc singuri în numele unei majorități absente sau neatente; numai ei acționează în mijlocul unei nemișcări generale; ei hotărăsc în toate, după capriciul lor; ei schimbă legile și tiranizează după plac moravurile; și rămânem uluiți văzând în ce număr mic de mâini nevolnice și ticăloase poate cădea un popor mare.” [1]

Recunoaștem în descrierea aceasta situația în care am ajuns în România. Comoditatea cetățeanului preocupat numai și numai de treburile lui, lipsa de civism, lenea politică, ar fi numele păcatului pe care-l descrie aici de Tocqueville. Urmarea acestui păcat este căderea, cu vremea, în prizonieratul clasei politice, în „mâini nevolnice și ticăloase”.
Obișnuiți decenii la rând să hotărască Partidul pentru noi, nemaiprivindu-i pe miniștri și pe înalții slujbași ca slujitori ai noștri, ne-a fost greu să schimbăm paradigma societății totalitare cu una democratică și să înțelegem că „cei aleși” au să ne dea socoteală pentru tot ce fac. Că puterea cu care au fost investiți trebuie să se consume numai pentru binele nostru, al „lor” neintrând nici o clipă în ecuație.
Întorcând spatele celor chemați să ne slujească, i-am lăsat să-și facă de cap. Obișnuindu-i cu lenea noastră cetățenească, ei au ocupat spațiul rămas gol, s-au destrăbălat în el, și-au creat mecanismele de autogenerare a puterii sub masca jocului democratic. Au făcut ce-au vrut cu forța de decizie care le-a fost pusă în brațe, simțind că nimeni nu-i controlează și nimeni nu le va cere vreodată socoteală. Au furat cu nemiluita banii publici, au sărăcit țara, ne-au lăsat fără spitale și medici, cu școala și mințile vraiște, ne-au distrus patrimoniul, au închis drumurile celor mai buni dintre noi și i-au făcut să plece. Nepăsându-ne de felul în care se iau hotărârile în numele nostru, am ajuns la bunul plac al intereselor și capriciilor lor. Ne-am pomenit de fapt acolo unde eram pregătiți de-atâta vreme să fim. Lenea socială, acesta e „păcatul cetățenesc” în care trăim de un sfert de secol.

Când am început să ne trezim și să înțelegem că destinele ne-au fost confiscate, când am început să strigăm în stradă „corupția ucide”, era deja prea târziu. Pe fondul acestei delăsări și al acestui dezinteres afișat ani la rând față de lucrul public, calea tuturor uzurpărilor posibile a fost deschisă. Acum suntem prizonierii câtorva zeci de mii de indivizi lipsiți de scrupule care se prefac că veghează la binele nostru, știind prea bine că sunt de fapt liberi să dispună cum vor de puterea pe care au înhățat-o: să dea ce legi le convin, să taie păduri, să dărâme case strămoșești („ființa de timp” a unei națiuni), să fure titluri academice, să se organizeze în mafii locale. Ei știu că marea masă a electoratului nu se poate organiza într-un corp de control al puterii, iar că societatea civilă activă, formată din cetățenii care au conștiința suveranității lor și care știu să ceară socoteală, este firavă pe lângă masa alegătorilor ignoranți și dresați de-a lungul anilor să voteze cu inima ușoară chiar împotriva lor.
În clipa de față, cu o clasă politică deprinsă să nu se mai slujească decât pe ea, alternativele au dispărut. Spațiul politic este populat în așa fel încât, oricum ai alege, rezultatul dezastruos este același. Nimeni, fără binecuvântarea celor care au ocupat „locul puterii”, nu se mai poate apropia de terenul politic de joc. Cercul din care nu se mai iese a fost astfel închis.

În acest peisaj social, totul pare pregătit pentru a ne instala în cel mai mare păcat cetățenesc, altul decât lenea politică: păcatul cetățenesc suprem al democrației din România în clipa de față, sau cel puțin cel care ne paște în imediat, este lehamitea. Lehamitea este expresia depresiei sociale, este starea care te cuprinde la capătul unui eșec istoric repetat.
Să ne-nțelegem. Într-o societate totalitară sau într-o dictatură nu există „păcate cetățenești”, pentru că, neexistând libertăți, și deci nici drepturi și nici îndatoriri, nu există nici cetățeni și, ca urmare, nici lehamitea legată de exersarea unui statut inexistent. Lehamitea se raportează la renunțarea activării unei posibilități existente, tocmai ca urmare a dificultăților ivite în activarea ei. De aceea, ea nu poate să apară decât în democrație. În societățile totalitare nu poți revendica drepturi pe care nimeni nu le (mai) are și nici nu te poți lehămisi de ele.
Să luăm un exemplu. O analfabetă, Elena Ceaușescu, devine doctor în științe și academician. În codul social al epocii nu există nici o posibilitate de a denunța scandalul, de a spune că gestul reprezintă o sfidare, o batjocură la adresa academicienilor, a doctorilor în științe, a intelectualilor și a poporului român.
Treizeci de ani mai târziu. Plagiatul ca fraudă devine o plagă a clasei politice. Se nasc academii de plagiatori, conducători de doctorate plagiatori care conduc doctorate de plagiatori. Din aceste academii de plagiatori se selectează clasa politică și demnitarii țării. Ei vor intra astfel în funcție, în indiferent care, cu o fraudă la activ. Parlamentari, prim-miniștri, miniștri, procurori, înalți ofițeri din armată și poliție sunt plagiatori. În actualul guvern există un ministru plagiator și altul care e ocotitorul plagiatorilor. Și un prim-ministru care tolerează acest lucru.
De astă dată, societatea reacționează. Spațiul politic al noii societăți îi permite s-o facă. Ziariștii scot la lumină noi și noi cazuri de plagiat ale membrilor clasei politice. Au loc întâlniri între ministrul educației și societatea civilă. Se cer termene ferme pentru retragerea titlurilor de doctori-plagiatori, înființarea unei comisii de cercetare a plagiatelor, cu un regim de funcționare în urgență. Puterea promite, dă date precise. Au loc ședințe speciale de guvern. Dar nu se întâmplă nimic. Lumea cere insistent demiterea ministrului plagiator și a celui care amână indefinit lămurirea cazurilor de plagiat și sancționarea lor. Între timp parlamentul votează amendamente care îngroapă problema sancțiunilor și-i lasă pe plagiatori să defileze public cu decorația falsului în piept. Societatea civilă e cuprinsă de lehamite. Renunță. „Sistemul” a învins. Președintele țării tace. E liniște și pace.
Alt exemplu. Bună parte dintre candidații partidelor puși pe liste pentru alegerile locale sunt condamnați penal sau în curs de cercetare. Lucrul e strigător la cer. Cum să propui primar sau consilier un delapidator dovedit, un pungaș, un mituit și mituitor, un om care transformă bunul public în afacere de familie? Opinia publică se revoltă. Și totuși listele se închid, toți penalii sunt prezenți pe ele, majoritatea vor fi aleși. Societatea civilă e cuprinsă de lehamite. Renunță. „Sistemul” a învins. Alegerile vor avea loc, într-o atmosferă de promiscuitate politică, un talmeș-balmeș de sfidare și acceptare resemnată. Președintele țării tace. E liniște și pace.
Am descris în rândurile de mai sus felul în care se înlănțuie două păcate capitale ale democrației: lenea politică și lehamitea socială. Primul îl face cu putință pe al doilea. Lenea politică e cea care apare mai întâi. Lenea politică e de obicei trufașă: ea vine de la cei care vor să fie aparte, deștepții cărora „le-a căzut fisa” de la bun început, care nu se lasă prostiți cu una-cu două de circul și mascarada democrației, care trag primii pe dreapta și care râd de tine dacă nu-ți vezi „de treaba ta”. Ei sunt cei care nu-și pierd timpul cu nimicuri, care au o părere mult prea bună despre ei ca să meargă la vot și să se înjosească alegând dintr-o adunătură de netrebnici. Cei care sunt prea trufași ca să se mire când vor constata, apoi, că pe inerția și pe neimplicarea lor au fost – și am fost cu toții – încălecați. Pe drumul lăsat liber de neimplicarea lor, se instalează la putere o tagmă de politicieni-căpușe pe care nimic nu-i mai dezlipește de pe trupul unei națiuni.
Dar ei, agenții lenii politice, au pe conștiință nu numai cadrul de viață pe care l-au primit de-a gata și-n care nu se recunosc, ci și pe concetățenii lor pe care i-au lăsat să se lupte cu puterea, singuri, în numele societății civile. Aceștia, după ce și-au luat ani la rând în serios meseria de cetățeni, au terminat prin a obosi și a se socoti învinși, trecând în categoria depresivilor sociali, a celor lehămesiți în cele din urmă de tot și de toate.
Acesta e momentul pe care-l pândește blocul devenit compact al clasei politice. Când lehamitea ne cuprinde pe toți, când resursele noastre de-a ne indigna s-au epuizat, atunci drumul politicienilor către o „dictatură prin consimțământ” este deschis. Lehamitea, de care va fi cuprinsă în cele din urmă întreaga societate, e păcatul capital care îngroapă o democrație. Va fi liniște, va fi pace.

Related posts

Leave a Comment

Sari la bara de unelte